O zi din viața mea

Timpul ținea cu noi. O vreme de decembrie numai bună pentru mișcare în aer liber. Mă sculasem cu noapte-n cap știind că pe la amiază trebuia să mă duc la chioșcul de ziare să iau programul pentru revelion. În mod normal venea miercurea, dar se făcuse deja vineri și programul nu ajunsese. Era ciudat. Așa ceva nu se prea întâmpla în lumea bine aranjată a dictaturii unui singur om asupra celor proletarizați cu forța. Așa era atunci. Cu forța… Nu prea reușeau ei să ne facă fericiți, dar asta nu-i prea interesa. Oricum mergeam cu toții în marș forțat spre paradis.

Era atât de cald în acea iarnă încât am ieșit afară doar într-o bluză de trening. Până atunci mă obișnuisem cu ierni grele sau măcar cu episoade de zăpadă, care erau prilejuri numai bune să ne suspende circulația mașinilor personale până hăt în buza lui aprilie. Era un soare frumos. Încă de pe la 9 dimineața m-am dus să joc fotbal în curtea liceului. Cele 3 ore de alergat după minge au trecut ca prin vis. Îmi iau la revedere de la băieți și mă îndrept spre chioșc. Tanti Geta, vânzătoarea, îmi punea deoparte în fiecare vineri Suplimentul, excrescența săptămânală a ziarului Sportul, de 4 pagini, dedicat doar fotbalului. Îmi frecam mâinile de bucurie la gândul că am să mă delectez cu rezultatele din alte campionate, dar și cu programul de revelion.

În dreptul chioșcului văd un pensionar care-i spune vânzătoarei: Scoate Era Socialistă din vitrină! A căzut Ceaușescu! Să fi fost ora 12… Așa devreme?, îmi zic eu. Nu știu ce timp scotea Carl Lewis în 1989, la suta de metri, dar eu sigur am înregistrat cel mai scurt timp din toate vremurile. Ce vremuri! Vestea că cel mai iubit cu forța dintre noi nu mai e, mi-a motorizat picioarele. Să fi fost motor de mobra sau de lăstun, nici nu mai contează. Gustul nemaiîncercat al libertății mă energiza din plin. Pe drum spre casă mi-a trecut prin minte toată viața, mai ales cea viitoare. Tot cenușiul supraponderal ce-mi ocnea zilele se rupea acum precum o perdea în bătaia unui vânt turbat.

Am alergat scările celor 8 etaje sărind peste 3 trepte deodată. Urcam scările așa cum le urcam de fiecare dată când nu era curent. Și curent nu era de multe ori, ceea ce însemna că mișcarea se impunea de la sine. Acum era… Deschid televizorul și văd transmisiunea din curtea televiziunii. Ce s-a întâmplat atunci simțim din plin acum, nu mai intru în detalii. Clipele pe care le-am trăit lângă chioșcul de ziare și pe drumul spre casă au fost cele mai fericite din viața mea. Fără ele nu aș mai putea concepe propria viață. Acelea au fost clipele mele de fericire deplină, absolută. În acele clipe am trăit sentimentul libertății atât de profund încât după aceea mi se părea o impietate să mai fiu fericit. Și până la urmă ce e fericirea dacă nu o stare de grație pe care o ai doar atunci când ai obținut ceva după care ai tânjit o viață.. Restul e doar bucurie, o stare normală, într-o lume normală.

Acum, după 25 de ani, nu mai tânjesc după nimic. Ce-a fost mai important e pus în operă. Restul nu e decât viața mea pe care mi-o fac așa cum știu și cum pot, fără să mă mai gândesc că mi-o stăpânesc alții. Ah! Indescriptibil e sentimentul libertății! Deci, să ne bucurăm de viață, așa cum e ea… liberă…

Anunțuri

2 gânduri despre “O zi din viața mea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s