Goana după stele

Ieși din casă ți te-ndrepți spre un restaurant. Nu cauți neapărat unul de fițe. De fapt nu cunoști niciunul. Cauți unul mai degrabă nu foarte aglomerat pentru că vrei să-ți tragi sufletul acolo, să guști ceva bun, nu în cantități industriale și vrei să pleci cu sentimentul că n-ai greșit că te-ai dus acolo. Uite așa poate arăta o după-amiază de week-end pe care vrei să ți-o petreci dincolo de pereții casei.

Te bucuri că locuiești în București pentru că aici sunt restaurante cu nemiluita. Pe aproape orice stradă stau de veghe pe puțin 2 sau 3 locuri de pus burta la cale. Cum te apropii de centru numărul crește exponențial. La un moment dat nu mai ai loc de ele. Stau înghesuite așteptându-te. Teoretic ai de unde alege. Întrebarea ea dacă ai chiar de unde alege.

La multitudinea asta de restaurante te întrebi chiar cum de niciunul nu are măcar o stea Michelin. Oricum ai lua-o Bucureștii simt pe propriile caldarâmuri cea mai mare concentrație de oameni cu bani, gusturi rafinate și dorințe de satisfăcut. Te surprinde asta foarte mult. Tu știi de la televizor că avem și noi chefii noștri. Ba mai mult decât atât avem și chefii altora pe aici. Hoteluri din lanțuri occidentale și-au adus proprii maeștri bucătari pentru a nu-și dezamăgi clientela migratoare.

Cineva spunea că din 3 motive stelele Michelin și noi suntem incompatibili: nu există o cantitate critică de clienți care să frecventeze asemenea restaurante, ingredientele trebuie să fie proaspete (nu se admit produsele conservate sau congelate) și ne lipsesc chefii. La cât de pline sunt în fiecare seară restaurantele e clar că avem deja consumatori avizați. La cât de repede ajung la noi florile din Olanda, tot așa sunt aduse și ingredientele. Deci, putem avea de oriunde din lume tot ce e mai bun în stare naturală. În plus am rezolvat și cea mai spinoasă problemă, cea chefilor. Sunt chefi în București care sunt plătiți mai bine decât mulți manageri de multinaționale, atât de apreciați sunt.

Și de atunci de ce nu avem și noi măcar o steluță? După părerea mea cel mai important ingredient care lipsește pentru ca un restaurant local să se fălească pentru o așa onoare e următorul: niciun loc din România (inclusiv Bucureștii) nu e suficient de frecventabil pentru ca străinii să se îmbulzească. Oricum ai da-o, stelele Michelin sunt făcute de occidentali pentru occidentali. Nu ai suficienți vestici într-o țară, nu ai să vezi stelele Michelin. Poate doar stele verzi. Deci, ai grijă! De ce să risipești stelele dacă nu are cine (occidentalul, deh) să se bucure de ele?

La cât de mare interes stârnesc emisiunile de gătit la televizor, ai crede că românii sunt cei mai rafinați cunoscători în ale îmbucatului. Dar nu e așa. Mai degrabă asta demonstrează că noi gândim cu stomacul. Precumpănește cantitatea și nu calitatea și asta se poate vedea după robustețea multora dintre noi. Așa că, până la deschiderea primului restaurant Michelin am să pun deoparte o sticlă de vin roșu. Promit să beau un pahar în cinstea acelui moment, gândindu-mă la nevoile stomacului, dar bucurându-mă că ne-am occidentalizat suficient de mult pentru a stârni interesul stelelor.

Anunțuri

2 gânduri despre “Goana după stele

  1. GREU sa gasesti unrestaurant BUN! Uneori descoperirea o faci acolo unde nu te-ai fi gindit niciodata… De asta sint partizanul locurilor incercate, nu mai este nevoie de inca o experienta neplacuta, cu stele sau fara…
    😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s