Despre poze

Pozele! Ah, aceste amintiri! Eu nu am poze. Asta înseamnă că nu am nici amintiri? Nu aș zice. Pur și simplu mie nu-mi spun nimic. A mă vedea pe mine însumi tras în poze la diferite evenimente, din viața personală sau publică, nu mă mișcă absolut deloc. Știu cum arăt, prin urmare nu simt nicio dorință de a ma uita tot timpul la mine. E suficient cât o fac atunci când ies din casă. În fugă, ca să mă asigur că am pantalonii pe mine.

Să nu se înțeleagă că aș fi împotriva pozelor. În nici un caz. Doar că pentru mine o poză este interesantă atunci când surprinde un moment memorabil al lumii sau un episod epocal din scurgerea omenirii. Cu multă curiozitate și emoție privesc viețile care izvorăsc din pozele bunicilor, într-o încercare gâtuită de a înțelege cum era lumea atunci când ei erau mai tineri decât primele mele speranțe.

Privesc înmărmurit pozele făcute de diverși fotografi în momentele de cumpănă ale diferitelor popoare, freamătul viu al libertății pe care îl poți doar detecta în ochii unui nord-coreean, în contrapartidă cu deplina împlinire lumească care (sic!) se poate citi în ochii inteligenți ai lui Bill Gates.

În plus sunt bărbat. Sunt doar cu o idee mai frumos decât dracul. La ce mi-ar folosi să mă ițesc prin toate pozele cu niște ochi scânteietori, dacă nu am nimic de zis? Și credeți-mă, așa e! Încerc doar să-mi pun ideile în ordine și apoi le voi lăsa pe seama altora. Deocamdată nu le aud de vacarmul trecutului.

Apoi, sunt o fire interiorizată. Ca urmare, la ce bun o poză cu mine, când tot ce e mai bun e doar în mine? Uneori nici eu nu mă dibuiesc, d-apăi cineva din afară, privindu-mă streașină într-o poză. Și cum eu privesc doar omul, nu și hainele sale, o mie de poze mi se par prea multe pentru același chip. Îmi e suficientă o poză în care omul să poarte poate și un sac pentru a-l privi în ochi. Când hainele o să-mi poată vorbi despre cineva, promit să-mi cumpăr un album. Până atunci eu îmi duc amintirile cu mine. Pe cine nu am uitat până acum înseamnă că a lăsat o urmă (poate un fluviu, poate o dâră), pe cine am uitat înseamnă că are șansa să rămână în memoria altora. Port în mine albumul vieții mei care e cel mai frumos din lume. Nu conține nicio poză, doar instantanee, pentru că am trăit viața cu ochii larg deschiși. Și în plus e biodegradabil. C-așa e viața. Frumoasă! 🙂

Anunțuri

6 gânduri despre “Despre poze

  1. Eu sunt la polul opus… fac mii de poze, apoi uneori ma joc cu unele dintre ele, le fotoshopez, le tai, le lipesc versuri. Tocmai m-am intors de la plimbarea prin padure, erau culori incredibile si am vrut sa le iau cu mine. Ma bucur din momentul in care observ cel mai bun unghi, ma minunez de rezultat. Iubesc natura si pe Dumnezeu pentru minunile acestea care sunt atat de la indemana noastra, in care ne scaldam zi de zi… Tocmai am facut cunostinta cu Instagram, ma fascineaza… Imi fac si mie poze, intreaga sau pe bucati… ma joc. 🙂 Am atat de multe poze ca uit de ele, dar pe moment imi creeaza placere. Atentia mea e acutizata pentru ca mereu caut superlativul din jurul meu, lucrurile care tipa de frumos, sau de deosebit. Poate trebuia sa tac acest text, fiiind exact opusul a ceea ce ai spus. 🙂 Dar mi-a placut textul, in mod deosebit incheierea cu „instantaneele” albumului vietii tale 🙂

  2. Ma gandesc ca cei care-si fac poze la secunda non-stop, incearca sa vada daca se citeste si in exterior minciunile din interior . Narcisism sau confirmari .
    Sarbatori fericite sa ai, Tolsto ! 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s