Noi nu stăm acasă

Noi ca popor am fost mereu sedentari. Indiferent cine ne călca (și ce ne mai place să fim călcați în picioare) turcii, rușii, austriecii, aici stăteam. Nemișcați. Indiferent cât de rău ne mergea, nu ne părăseam vatra strămoșească. Apoi a venit comunismul care a însemnat izolare totală față de exterior. Se pare că ăsta a fost punctul nostru de cotitură. Atât de mult am urât izolarea bolșevică încât am dat buzna peste granițe imediat după Revoluție. Parcă ne-a lovit damblaua! Gata cu statul! Hai la mișcare! Și fiecare după posibilități. Ori mai aproape de noi ori mai departe de fruntarii.

Și când spun că am dat buzna nu exagerez cu nimic. Parcă am avea argint viu în noi. Nu mai putem să stăm locului și pace. Suntem poporul perpetuum mobile. Dacă până în ‘89 polonezii erau considerați poporul cel mai plimbăreț, acum noi suntem fruncea. Suntem prezenți unde nici cu gândul nu gândești. De unde zicala mai nouă: suntem peste tot acasă, care o înlocuiește pe depășita: fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n Germania. Asta așa e pentru că noi suntem destul de comozi și ne place să învățăm repede orice limbă, de aia am cotropit Italia și Spania. Spaniola și italiana sunt pentru noi ca hamburgerul pentru americanul din clasa de mijloc. Ne cade la marele fix.

Dar ce te faci că nici cei care au rămas în țară nu sunt mai liniștiți. Și în ei a intrat dihonia mișcării. Nu mai degrabă de ieri, zeci de mii, ce zic eu, sute de mii de români s-au pus în mișcare spre mare sau spre munte. Drumurile naționale s-au transformat în simple poteci. Pur și simplu nu fac față puhoiului de români care nu pot sta acasă de Sf. Maria. Mort copt ei trebuie să vadă marea sau muntele, altfel crapă pipota în ei.

Nu m-ar fi mirat cozile de „n” kilometri spre cele două paradisuri naționale (printre altele și fiscale) dacă acest lucru nu s-ar petrece în fiecare an. Cu atât mai mare este mirarea mea atunci când văd cum puhoiale de oameni sunt total șocate că nu ajung repede la niciuna din cele două destinații. Se pare că noi, românii, avem o memorie nu mai lungă de 12 luni. Tot ce se întâmplă dincolo de un an se șterge cu buretele ca o dovadă de toleranță și bunătate aproape dumnezeiască. Sau poate avem memoria intactă și vrem să depășim an după an recordul precedent. Aștept momentul în care se va merge bară la bară de la Ploiești până la Predeal și de la București până la Constanța. Cred că atunci voi pleca și eu. Pe jos. Ca într-un pelerinaj spre locurile sfinte ale distracției. Ceva îmi spune că nu mai am mult de așteptat.

Anunțuri

4 gânduri despre “Noi nu stăm acasă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s