Casa prietenului

Am şi eu un prieten care şi-a dorit o casă. O casă ca toate casele. Una în care să se simtă ca acasă atunci când se întoarce din peregrinările lui citadine. Discută cu iubita lui subiectul numit casă şi decid ca el să se ocupe de locuinţă. Ea nu doreşte să se implice. Ea e o fire romantică, iubitoare, care nu vrea să se afunde în subiecte atât de lumeşti.

De vreo doi ani, de când sunt împreună, au locuit cu chirie la Grădina Icoanei. Zonă bună, liniştită chiar în buricul târgului. Destul de scump dar merită. Iubirea lor e foarte mare. Oricând doreau se puteau plimba în parcul din zonă sau se puteau afunda într-un restaurant unde să sporovăiască planuri despre viitoarea loc casă la un pahar de vin roşu. Acum a venit vremea faptelor. Ea se ocupă în continuare de cei care trec pragul cabinetului de asistenţă psihologică, el de munca de la agenţia de creaţie si de ridicarea casei.

Seară de seară el cutreieră Bucureştiul, mai ales partea sa de nord. Caută locul ideal pentru casă. Vrea să fie un loc plăcut, aproape de o pădure, cu vecini civilizaţi. El ştie cât de mult i-a plăcut ei să-şi petreacă verile la casa bunicilor din Copoul ieşean. După vreo două luni găseşte exact ceea ce căuta. O stradă liniștită, lângă un părculeţ, în Dămăroaia lui Brucan. Face actele cu proprietarul, tocmeşte constructorii şi demarează proiectul. Dărâmă casa veche si începe să o construiască pe cea nouă. Ţine cont până la milimetru de ceea ce şi-ar dori iubita lui. Doar de atâtea ori au discutat subiectul la un vin roşu. Uneori el se îmbăta, dar tot îşi mai aduce aminte câte ceva. Punând cap la cap discuţiile din restaurantele din buricul târgului, el e capabil să încropească visul cel mare al iubitei sale, casa mult dorită. Casa nu e mare. Nu e impunătoare. E o casă cu un etaj. Nu e chiar la stradă. La stradă va planta un rând de brazi. Iubita lui vrea intimitate. Vara, acolo, întinsă pe un baldachin, ea va citi poveşti de dragoste, iar el va imagina poveşti de adormit clienţii dornici să-şi crească diversele lor cote de piaţă.

Dupa 6 luni casa e gata, brazii plantaţi, mobila cumpărată, cheile de la uşa noii locuinţe atârnate la breloc. Acum e momentul să-i arate jumătăţii sale cât de mult o iubeşte. Doar a ţinut cont exact de ceea ce şi-a dorit ea. Casa respectă la detaliu tot ceea ce îi face ei plăcere. Va fi locul lor plin de intimitate şi de căldură. Vor fi un cuplu fericit în intimitate. Se duce la cabinetul de asistenţă psihologică şi o duce pe străzi lăturalnice spre casa din Dămăroaia. Vrea ca surpriza să fie totală. De aceea o leagă la ochi cu fular fin de mătase. A pregătit şi o sticlă de şampanie (de cea mai bună calitate) şi două pahare (cristal de Bohemia). Ajung în Dămăroaia. Opreşte maşina în faţa casei. Coboară din maşină şi deschide portiera din dreapta. Iubita se dezleagă la ochi şi priveşte opera. Pe faţa ei se poate citi marea surpriză. Surpriza se transformă în şoc şi apoi ea începe să plângă. El rămâne stupefiat cu sticla de şampanie (de cea mai bună calitate) şi cu cele doua pahare (cristal de Bohemia) în mâini. Iubita îi face semn că vrea să plece de acolo. El se urcă la volan şi pe drumul cel mai scurt se îndreaptă spre buricul târgului.

Pe drum, după ce fata se mai linişteşte, el o întreabă ce s-a întâmplat. Printre lacrimi şi sughiţuri iubita îi spune că s-a obişnuit să locuiască la Gradina Icoanei şi că a trăit cu convingerea că noua casă tot acolo va fi. Îmbătrânit cu 5 ani în cele 5 minute cat au trecut de când au plecat din Dămăroaia, el îî spune că proiectul drag lor i-a mâncat toţi banii. Cu noduri în gât îi mai spune că mai există o singură alternativă la Dămaroaia, să se mute cu mama lui, într-un apartament cu doua camere de în Rahova. În Rahova?! În Rahova să te muţi tu, cu o mamă nebună şi sclerozată, i-a replicat ea furioasă. Târziu, în noapte, un bărbat la vreo 30 de ani gonea spre Rahova.

Un mod de viaţă

Anton: Mă bucur să te văd!
Adnana: Şi eu, dragul meu!
Anton: Arăţi foarte bine. Ai rămas aceeaşi femeie admirabilă.
Adnana: Mulţumesc! Nu fac nimic special. E doar un mod de viaţă.
Anton: Ştiu! Aşa mi-ai spus şi când m-ai părăsit! Că ceea ce a fost între noi nu e decât un mod de viaţă şi că simţi că trebuie să-l schimbi pentru că nu e sănătos. Apropo! După despărţirea noastră m-am îmbolnăvit de rinichi. O fi de la modul nostru de viaţă nesănătos?
Adnana: Nu mă blama pe mine pentru excesele tale. Ţi-am vrut binele! Ne-am vrut binele! Dar n-a fost să fie. Ştii cât am plâns aşteptându-te serile şi uneori chiar nopţile?
Anton: Ai spus foarte bine “uneori nopţile”. Nu te-am prea găsit noaptea acasă. Se pare că era dificil să mă aştepţi singură. Puteai să mă aştepţi, dar n-ai făcut-o. Trebuia să mă aştept la asta. Am fost avertizat. Nu am crezut. Prostul de mine! Chiar am crezut că mă iubeşti.
Adnana: Dar te-am iubit! Nu am avut grijă de tine? Nu mi-am petrecut mai tot timpul meu liber cu tine? Nu am minţit la job că sunt bolnavă ca să mergem la munte împreună? Cine te-a împrumutat cu 5.000 de euro şi nici până azi nu a văzut banii? Eu! Dacă astea nu sunt dovezi de iubire, atunci cum naiba s-or numi? Ştiai că mi-e frică să dorm singură. Veneai foarte târziu acasă, uneori spre dimineaţă. Ce era să fac? Să stau ca o nebună cu toate luminile aprinse în vârful patului? Aş fi vrut sa chem o prietenă să stea cu mine, dar tu nu le suportai. Atunci am decis să dorm la ele. La mine nu te-ai gandit? Să mă culc târziu în fiecare noapte? Dar la sănătatea mea nu te-ai gândit?
Anton: Poate ai dreptate că m-ai iubit, dar m-ai aruncat la prima schimbare a modei.
Adnana: Eu?! Îţi dai seama ce spui? Ai plecat 3 luni de acasă în timp ce renovarea apartamentului tău era în toi. O săptămână nu ai răspuns nici la telefon. Îţi dai seama că m-am supărat foarte tare. Nici nu ştii cât am plâns. Au fost zile şi nopţi de nesomn. Şi acum când îmi amintesc mi se reaprinde mânia! M-ai lăsat singură cu propria ta casă. Şi când te-ntorci o găseşti la cheie.
Anton: Am plecat pentru că doream să mă regăsesc. Simţeam că nimic nu-mi mai aparţine. Nu mă mai interesa casa, nu mă mai interesa nimic. Acum când stau şi mă gândesc îmi dau seama că m-ai iubit, dar atunci nu vedeam aşa lucrurile. Eram nervos pentru că doreai să ştii totul, să cunoşti totul, să posezi totul.
Adnana: Dar nu asta înseamnă dragostea? Să ştim totul unul despre altul?
Anton: Aşa e. Ai dreptate. Dar atunci simţeam că nu mai pot respira.
Adnana: Acum respiri mai bine?
Anton: Acum respir, dar la ce mă ajută?
Adnana: Păi trebuia să te gândeşti la asta atunci când ai plecat ca un nătăfleţ.
Anton: Mi-am învăţat lecţia. Voi şti ce să fac pe viitor. Mai avem noi vreun viitor comun?
Adnana: Socot că nu. Indiferenţa pe care mi-ai arătat-o cât timp am fost împreună m-a lămurit definitiv.
Anton: Nu a fost indiferenţă. A fost un moment de rătăcire. Atunci nu-mi rămâne decât să-ţi doresc să fii fericită.
Adnana: Mulţumesc! Adio!
Anton: Adio! Ahh!. Nu uita de scopul întâlnirii noastre. Dă-mi, te rog, cheile de la apartament.
Adnana: Poftim!
Anton: Mulţumesc! Ai unde să stai?
Adnana: Încă nu.
Anton: Eh! O să vezi că şi ăsta e un mod de viaţă

Unii l-ar numi destin (I)

Gata! S-au dat repartițiile! Martina Repka, șefă de promoție, alege să plece la Kosice! Nimeni nu înțelege de ce. E la peste 550 de km de Praga! Cum se poate duce fata asta tocmai la capătul lumii?! E imposibil! Cea mai bună stundentă, nu din an, ci din ultimii 10 ani, lasă Praga și se pierde în arhaica Slovacie. Incredibil! Dar ce nu face o femeie din dragoste! Ea, care ar fi putut preda la cele mai bune licee din mărita Pragă, alege drumul cel lung spre granița cu URSS. Ea, care a impresionat până și pe cei mai eminenți și severi profesori universitari, lasă totul, un viitor promițător, poate chiar o carieră la facultate și alege un oraș la celălalt capăt al Cehoslovaciei. Kosice! Hmm! Nimic nu ştie despre acest oraș. Mulți slovaci si tot atâți maghiari.

Dar acolo o așteaptă Jiri Latal. Jiri a terminat Facultatea de Mecanică, din cadrul Politehnicii. Media lui nu-i cine știe ce. Aproape un 7. Cu această medie nu poate sa rămână în iubita sa Pragă. Trebuie să plece departe. Repartiția a primit-o tocmai la Kosice. Și aici nu știe pe nimeni. Pe absolut nimeni! Limba slovacă nu e totuna cu ceha. Ce să mai vorbim de maghiară… Oare Martina îl iubește cu adevărat? Va dori să vină în acest afund de codru? Jiri nu crede și e trist. Foarte trist.

Martina e preferata profesorilor. Perla Facultății de Geografie. De mult nu s-a mai vorbit atât pe malurile Vltavei despre o persoană. Parcă de pe timpul soldatului Svejk. Dar Svejk a fost un personaj fictiv. Martina e o femeie în carne și oase. Abia de-a împlinit 22 de ani. Toți o admiră sau, în cel mai rău caz, o invidiază. Fata asta e însăși întruchiparea bucuriei de a trăi. Martina e una dintre cele mai frumoase studente de la Geografie. Și dintr-o dată cursurile și seminariile au parte de o prezență mai mult decât numeroasă. Studenți, elevi, chiar și muncitori, vor să asiste la evenimentele “geografilor”. Cine ar fi crezut că o fată venită din micuțul oraș Sokolov, poate transforma Geografia într-o nouă artă.

Jiri a venit cu noaptea în cap la gară, deși trenul de la Praga sosește abia la ora 16:00. A cerut învoire de la directorul Întreprinderii Mecanice din Kosice. Radiază de fericire! Martina l-a sunat acum două săptămâni, la două noaptea și i-a spus că a cerut să fie repartizată la Kosice. Trei zile în șir Jiri nu a ieșit din crâșmă. Îl doare tare capul acum, dar lui nu-i pasă. E fericit că Martina a ales să-l urmeze la capătul pământului. Martina nu știe nici slovaca și nici maghiara. Dar din dragoste faci orice sacrificiu. Inima îi spune că acolo va fi fericită. Ca șefă de promoție a ales să fie repartizată la o școală generală. Școala nr.12. Aici învață multi slovaci, maghiari si, prin grija guvernului cehoslovac, câțiva cehi. Unul dintre puținii cehi e și Vaclav Novotny. Vaclav tocmai a terminat clasa a 4 – a. Primii 4 ani de școală au fost grei. Nu a avut parte chiar de cea mai înțelegătoare învățătoare. Olga Tupalova, primul său dascăl, fiică de pădurar, știe că ordinea și disciplina sunt bazele educației oricărui copil și, din pedepse corporale și note mici la purtare, nu-i scoate pe țânci.

Dar acum Vaclav e fericit. A scăpat de învățătoare. La sfârșitul anului școlar a primit manualele de clasa a 5 – a. E atât de entuziasmat încât, pe timpul vacanței de vară, a citit toate manualele. Libertatea câștigată îi dă aripi. Nimic nu e greu când faci din plăcere!

1 septembrie! Începe școala! Vaclav e tot o emoție! Își îmbracă noul lui costum școlar și fuge spre școală. 4 ani a tot fugit, pentru că a tot sperat ca în locul Olgăi să găsească o altă învățătoare. Dar acum știe că Olga e departe. Va avea o dirigintă și e foarte curios să afle cine. S-a interesat la elevii mai mari care profesoară nu e diriginte. E fericit! Niciuna dintre acestea nu seamănă cu Olga. Intră țanțoș în clasă și se așază în banca lui, acolo unde îl punea Olga: în ultima, rândul din mijloc. Vaclav nu aude hărmălaia creată de ceilalți elevi. El știe că tot ce-a fost, s-a terminat. Lui școala îi e dragă.

Și-n plinul haos creat de copiii de-abia reveniți din vacanță, intră în clasă o fătucă. Catalogul aproape că o acoperă. Nu pare să aibă nici 18 ani. Cu ochii mari si luminoși, cu o rochiță vaporoasă, strânsă în talie cu o curea neagră, este ea, noua Olga. E tot ce nu și-a putut imagina micuțul Vaclav. E la fel de frumoasă ca mama sa, dar mai tânără și mai luminoasă. E Martina Repka în prima ei zi de diriginte și de profesor de geografie, la Școala nr.12, din Kosice.

Moș Popescu

Săptămânal Moș Popescu trecea pe la bunica. Nu știu de ce venea. Știu doar că de fiecare dată o întreba dacă are nevoie de ceva. Părea foarte caraghios ca un bătrân cu un picior de lemn și o căruță cu roți din același material să se ofere să ajute o femeie încă în puteri. Dar bunica nu-l refuza. De altfel bunica nu refuza pe nimeni. Avea un mod foarte cald și împăcat de a vorbi încât multe femei din sat veneau la ea să se confeseze.  Zilnic vedeam baticuri de diverse culori cu nodul sub bărbie cum se strângeau pe veranda unde bunica mai croitorea. De acolo ea vedea tot ce se întâmpla în ogradă. Nu se întâmplau multe lucruri în curtea largă, doar eu și orătăniile ne făceam veacul pe acolo. Pe mine mă intrigau mult femeile care ajungeau la noi ca la un fel de spovedanie.

Într-una din zile aflu că Moș Popescu merge la moară să macine niște grâu. Știa că bunica nu mai avea făină pentru cozonaci. Bunica nu avea nici măcar grăunțe de grâu. Dar Moș Popescu s-a oferit să-i dea cu împrumut. Cum mă plictiseam deja să stau doar în ogradă, am plecat cu Moș Popescu. Mă uitam curios la el de fiecare dată. Avea un mod tare ciudat de a călca. Piciorul drept îl pierduse la Cotul Donului, acolo unde nemții și ai noștri au îndurat o iarnă groaznică. Moșul era destul de blând. Îmi imaginam veteranii oameni aprigi, așa cum îi știam din filme.

Am urcat în căruță în dreapta lui. Mereu stăteam în același loc. Moșul avea grijă de mine, îmi vorbea foarte frumos. Era un fel de bunic al satului. Căruța aia era un univers întreg. Era un obiect care se deplasa alene peste drumul nepietruit. Și, deși biata căruță mă hâțâna groaznic, mă simțeam ca într-o navă cosmică. Eram nemuritor. La realitate mă aducea de fiecare dată un anume sunet. Nu-mi dădeam seama ce scârțâie mai tare, piciorul moșului sau limuzina sa lemnoasă. Toate astea mi se păreau amuzante atunci. Nu pricepeam ce efort depune moșul, nu doar ca să meargă, ci mai ales să ridice greutăți mari în fiecare zi. Atunci l-am rugat să-mi arate proteza de lemn. Am rămas uimit și împietrit. Era mâncată de carii. Mai mult decât atât, carnea piciorului se mulase pe proteză de credeai ca lemnul i-a crescut direct din genunchi. Nu mai fusese schimbată de mai bine de 10 ani. Moșul nu avea bani de una nouă și se chinuia să-și ducă viața mai departe.

De atunci, de fiecare dată când mai venea pe la noi, și venea destul de des, încercam să-l ajut. Să nu mai ridice doar el singur sacii cu diverse lucruri, fie în căruță, fie în pod. Atunci aveam doar 7 ani. Rezultatul strădaniilor mele nu se vedea prea mult. Acum stau și mă gândesc dacă nu cumva sacii, la care puneam și eu umărul, erau mai grei pentru Mos Popescu cu propria mea greutate. Moșul nici măcar nu icnea. Doar ochii i se amplificau în cap. Dar reușea întotdeauna să o ajute pe bunica.

Peste ani, revenind la țară, am întrebat-o pe bunica ce mai face bătrânul samaritean. Bunica mi-a spus ca moșul nu mai e. De abia atunci am aflat de ce acesta ne vizita atât de des. La Cotul Donului bunicul i-a salvat viața. La dus în spate mai mulți kilometri după ce fusese lovit în piciorul drept de mai multe gloanțe bolșevice.  Ba mai mult decât atât, după venirea comuniștilor la putere bunicul l-a ajutat să se înscrie în partid, deși părinții lui Mos Popescu avuseseră o moară. În acel moment am înțeles de ce moșul era atât de preocupat de starea bunicii, de ce venea atât de des pe la noi, deși însăși viața sa îi era un chin din cauza protezei de lemn. Bunica mi-a mai spus că bunicul a ținut secret cele întâmplate în vremea războiului, ceea ce îl făcea pe moș să se simtă mai abitir dator față de noi.  De atunci i-am purtat o vie amintire lui Moș Popescu. El reprezintă pentru mine prototipul omului profund recunoscător celui care i-a făcut un bine fundamental, așa cum nu cred că eu aș putea fi vreodată.

Barcelona mea

Cu mai mulți ani în urmă am avut ocazia să văd Barcelona. Pentru mine Catalunya însemna atunci doar Gaudi, echipa de fotbal si războiul civil spaniol. După ce m-am întors în țară a mai însemnat și altceva, mult mai important, Banatul Spaniei. Cu alte cuvinte am văzut în acel loc un trendsetter al civilizației spaniole, un loc în care lumea privește nu doar cu admirație ci și cu o nedisimulată curiozitate.

Înainte de plecare m-am tot chinuit să stabilesc ce vreau să văd din acest oraș. Să fac un tur al obiectivelor turistice? Să-l bat la pas? Să lâncezesc pe malul Mediteranei pentru că sunt îndrăgostit de mare? Să fotografiez tot ce prind? Pentru că nu eram foarte sigur, am decis să-l bat la pas, să mă simt ca un barcelonez în propria urbe. Nu doream să ajung acolo pregătit de o invazie turistică. Doream să fiu surprins de specificul locului. Doream sa fiu dominat de propriile mele prejudecăți, tocmai ca apoi să-mi fie mai ușor să mă dezbar de ideile fixe despre Barcelona. Și sincer vorbind chiar așa au stat lucrurile. Dacă am ajuns acolo cu o imagine schimonosită și incompletă despre „specialii Spaniei”, la plecare, în singura valiză proprietate personală, aveam bunuri pe care niciun punct vamal nu le-ar fi putut cerceta, cântări și evalua.

Orașul m-a surprins de la început. Totul părea decupat de un ochi ager. Clădirile erau totalmente integrate în peisaj. Nu am văzut nimic care să semene cu șvaiterul arhitectural bucureștean. Impresionat de simetria perfectă a multor cvartale, de curățenia orașului, de zonele verzi care împânzesc urbea, am descoperit o lume nouă, diferită de ceea ce am lăsat acasă. Nu-mi mai amintesc nume de străzi, nu-mi mai amintesc obiective turistice. Și asta pentru că mi-am dat seama că e mai interesant să fii în stradă. Îmi aduc aminte de casele viu colorate cu un singur etaj, pe care atârna obligatoriul balcon cu balustrade din fier forjat, de femeile intre două vârste cu tendințe rubiconde, de copiii mereu senini, gălăgioși și solidari. Nu pot să uit emigranții asiatici și africani care vindeau orice pentru a supraviețui, dar atât de diferiți față de una din minoritățile noastre care a devenit o emblemă a României, mai ceva ca Dracula sau Hagi.

Dacă mi-a rămas ceva în minte, atunci acel lucru este casa lui Picasso. Pe aceasta am văzut-o pentru că regimentele de turiști luaseră cu asalt La Pedrera si Sagrada Familia. Prin urmare, nu era chip sa te apropii de urmele lui Gaudi fără să pierzi o zi întreagă stând la cozi. M-aș fi simțit ca un atacator care tropăie hotărât oriunde Gaudi a individualizat orașul de restul lumii. Acesta a fost norocul meu. Casa lui Picasso, situată in partea medievală a Barcelonei, m-a transportat în timp exact în perioada de glorie a Catalunyei, când catalunii dictau ritmul in această parte de lume. Mai mult decât atât, m-am simțit personaj alături de Louis de Funes, parte integrantă din filmul „Avarul”. Totul părea decupat din acel film pănă la ultima piatră din caldarâm. Mă și vedeam cum număram sacii cu bani într-o fericire monetară deplină. Să revin la această casă,căreia mai bine i s-ar fi zis viloacă. Peste 20 de camere foarte spațioase îi ofereau familiei pictorului un statut social de invidiat. Din întâmplare în casă m-am intersectat cu un grup de turiști francezi aflați la senectute. Ca fapt divers, la ei am văzut cârje care aveau mânerul mobil, putându-se modifica sub forma literei T și, astfel, deveneau bețe pe care bătrânii se sprijineau, picioarele lor întregind trepiedul. Deși nu mai știu să scriu un cuvânt în franceză, am reușit să înțeleg multe din ce le spunea ghidul. Franceza mea primară m-a ajutat să descifrez cele 3 mari etape ale lui Picasso ca pictor.

Din casa pictorului într-o ureche am coborât pe Las Ramblas până în port. Despre pietonal s-au spus multe, așă ca las pe seama celor care au făcut shopping la greu acolo să-l nareze. M-am uitat cu deosebită curiozitate la gondolele care leagă portul de Montjuic. Încă nu apăruseră la Constanța. Nu am ajuns în ele deoarece, de la atâta mers pe jos, nu văzusem zona universitară aflată în vecinătatea stadionului Camp Nou. Pozele numeroase pe care le-am făcut le-am abandonat într-un calculator. Mi-am dat seama că pentru mine amintirile nu stau în instantanee fotografice ci în gândurile care mi-au rămas în urma peregrinării prin diferite locuri. Barcelona nu aș putea-o cuprinde în poze, deoarece fiecare poză nu ar fi decât frânturi de gând, în timp ce eu doresc să îmi amintesc doar starea de spirit care m-a dominat în acele zile.

Întors acasă nu am suferit de barcelonită cronică acută deoarece am căutat să văd în fiecare colțișor din București unde anume se poate replica ceva din frumusețea orașului spaniol. Ceea ce știu cu tărie este că de atunci am devenit un agent fervent pus în slujba promovării Catalunyei în capitala orientală a României latine. 🙂

American Hustle – vremea confirmării

Am fost la film. N-am avut ce face și am văzut „American Hustle”. Mi-e greu să recunosc dar acest film mi-a distrus una din prejudecățile conform căreia actorii chipeși nu au nicio treabă cu actoria. Există totuși o excepție, un actor blond, cu o mandibulă bine conturată, care se interpretează pe el însuși într-un mod magistral, în toate filmele. Din fericire nu a jucat și în acest film. Uff! Hai să nu mai bat câmpii și să mă intorc la American Hustle. Nu am să povestesc subiectul, vreau doar să spun că ritmul nu a fost nici prea intens, încât să ne obosească și nici prea lent încât să ne plictisească. A fost perfect! Ceea ce mi-a atras mie atenția a fost jocul actorilor, unii dintre ei impresionându-mă.

Christian Bale este actorul care s-a bucurat mereu de succes datorită aspectului său exterior. În acest film a fost de nerecunoscut. Cu o burtă tip lubeniță de Dăbuleni și cu o chelie gen “Tinerețea lui Băsescu”, nu-l mai  putem considera băiatul drăguț cu care ne-am  obișnuit și nici nu mai putem manifesta față de el o anumită simpatie amestecată cu o toleranță dusă la extrem. Dintr-o dată Bale pare a fi matur. Nu mai trebuie să-și încordeze mușchii pentru a ne demonstra virilitatea. De sub aspectul dizgrațios iese la iveală un actor capabil să transmită stări diverse fără a mai folosi limba gimnastică. Este incredibil, dar el reușește să-și pună în valoare personajul, devenind dintr-o dată deosebit de uman.  Este un bun început pentru cineva care părea să aibă o traiectorie asemănătoare cu a lui Tom Cruise, mai puțin crizele de nervi cu care Top Gunner-ul își împăna personajele.

Bradley Cooper confirmă deja așteptările pe care le aveam după Silver Linings Playbook. În acest film pe capul lui am văzut mai multe bigudiuri decât într-un salon de coafură. In ciuda bigudiurilor, cred că a depășit faza de actor pămpălău cu care s-a afirmat prin Hangover. Intră foarte bine în pielea personajelor un pic dezechilibrate psihic, de la care te poți aștepta la orice, mai puțin la conformism.

Amy Adams se mișcă bine și în filme în care nu mai este eterna îndrăgostită în căutarea bărbatului ideal, adică imposibil de găsit. Joacă foarte bine rolul femeii care nu are ce să piardă, depărtându-se suficient de mult de imaginea de fată naivă și începe să devină încet-încet o Nicole Kidman cu suflet. Pentru mine este prototipul femeii care sclipește și uneori strălucește, în toată splendoarea sa, transformând minusurile corporale în atuuri personalizate.

Jennifer Lawrence a fost piatra de temelie a filmului. Fără ea filmul ar fi fost anost, pierdut între crize de nervi și ambiții de neînțeles. Fiecare apariție a ei, insuficiente raportate la splendoarea jocului său, au ridicat nu doar adrenalina ci și statutul filmului. A fost explozia de care avea nevoie acest film pentru a se transforma într-unul greu de uitat. Jocul ei, are doar 23 de ani, mustește de personalitate și de profunzime. Mi-a adus aminte de Elisabeth Taylor în “Cu-i e frică de Virginia Wolf” și de (paradoxal, nu?) Rodica Tapalagă în “Dimineața Pierdută”.

Aceștia au fost actorii, filmul e la cinema.

Ce să fac dacă n-am timp?!

Am o prietenă care se plânge că nu are suficient TIMP. Că simte cum viaţă i se scurge şi că nu se poate bucura de ea. Mi se rupe inima când o aud că lipsa TIMPULUI o întristează, îi fură cheful de viaţă. Voluntar, aşa cum mă ştiu, n-am stat locului  şi am cercetat problema lipsei de TIMP. Mai mult decât atât, mi-am bătut capul să găsesc o soluţie pentru că vreau ca ea să fie mereu voioasă, cu zâmbetul pe buze.

Prin urmare, am stat şi m-am gândit la această situaţie disperată si iată ce am descoperit.
Nu avem timp:
– Pentru că nu ştim să spunem NU. De fiecare dată când cineva ne cere un sfat, un ajutor sau pur şi simplu nu are ce face, nu ştim să refuzăm, chiar dacă noi suntem foarte ocupaţi.
– Pentru că ne angajăm în activităţi în care nu avem suficientă experienţă. De aceea pierdem o groază de TIMP ca să înţelegem ce se vrea de la noi şi ce anume avem noi de făcut.
– Pentru că nu ştim să recunoaştem  că nu ştim. Ca să nu părem proşti, o facem pe interesanţii. Asta ne obligă apoi la un efort imens să ne informăm despre ce este vorba, în loc să recunoaştem că suntem “tufă de Veneţia” într-un anumit domeniu.
– Pentru că cei care ne conduc, care construiesc acum Capitalismul, au detectat slăbiciunea noastră pentru îmbogăţire. Din acest motiv aceştia ne supraîncarcă cu sarcini, iar noi acceptăm, pentru că suntem convinşi că, astfel, vom primi noi şi nu alţii, avansarea mult aşteptată.
– Pentru că ne pasă prea mult de ce gândesc alţii despre noi.  Vrem să fim mereu cool, la modă, în pas cu TIMPUL şi din acest motiv renunţăm la propria identitate pentru a fi pe placul celorlalţi. Asta ne obligă să învăţăm lucruri pe care, de altfel, le vom urî întotdeana şi nu ne vor folosi la nimic în viaţă.
– Pentru că atunci când ajungem acasă nu ştim să ne eliberăm de stress-ul provocat de muncă. Transmitem şi persoanelor pe care le iubim din încrâncenarea luptei pentru supravieţuire. În loc să le dăruim iubirea noastră, le oferim părţi consistente din frustrările noastre.
– Pentru că nu ne mai cultivăm hobby-urile. În afară de job, viaţa noastră e la fel de stearpă precum Sahara. Şi apoi ne mirăm, în rarele clipe de relaxare, că nu avem cu ce să ne umplem TIMPUL. Ne simţim singuri şi neimportanţi, cu o viaţă de cacao.
– Pentru că nu mai ştim să fim sinceri cu cei care ne înconjoară. Creăm false aşteptări din teama de a nu dezamăgi, aşteptări care sunt mâncătoare de timp. Şi apoi ne mirăm că nimeni nu ne mai vizitează, nimeni nu ne mai cultivă.
– Pentru că atunci când plecăm în concediu nu ne eliberăm de problemele de serviciu. Prin urmare, transformăm vacanţa într-o constipare continuă, inclusiv şi pentru cei dragi.

În același timp uităm un lucru foarte important, care contează enorm. Nu știm să apreciem ceea ce avem acum, adica libertatea. Am uitat că TIMPUL într-o dictatură se scurge mult mai greu decât intr-o democraţie. Nu cred că am vrea să ne bucurăm de TIMP într-o dictatură. Cea mai penibilă democraţie, precum cea a nostră, este de preferat unei dictaturi perfecte.Să ne bucurăm deci că trăm într-o democraţie și că nimeni nu ne măsoară TIMPUL trăit!

Dacă v-aţi recunoscut în acest articol, să ştiţi că nu e dracul atât de negru. Luaţi-vă câteva zile libere şi fugiţi unde vreţi voi, cu cine vă este drag. Este cel mai bun tratament pentru a vă recâştiga cheful de viaţă.  Filmul de mai jos îmi susţine afirmaţiile.

Cum am ajuns să cred în mine – Ghid practic

Pentru că atunci când fac o prostie nu fug de propriile întrebări (înlemnesc de groază, d-aia).
Pentru că râd întotdeauna cel mai bine de propriile tâmpenii (astfel distrag atenţia de la ele).
Pentru că nu mi-e ruşine să-mi recunosc propriile limite (sunt dispus să le împart şi cu alţii).
Pentru că ceea ce nu am făcut până ieri îmi dă energia să-mi ating scopul de azi şi să-l pregătesc pe cel de mâine (conform principiului biblic „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”).
Pentru că pot trimite pe oricine la dracu’ si apoi am energia să mă duc după el şi să-l aduc înapoi.
Pentru că acord mereu a doua, a treia, etc şansă (fireşte, celor pe care i-am trimis la dracu’).
Pentru că nu renunţ niciodată în a-mi urmări ţelul, chiar dacă nu este de fiecare dată unul foarte mercantil (se mai numeşte şi acumularea primitivă a capitalului).
Pentru că de fiecare dată când mă uit în ochii mei (în oglindă, da?) nu mi-e ruşine de ceea ce văd (fireşte, mai puţin ridurile).
Pentru că răbdarea faţă de propriile bâlbe este întodeauna mai mare decât faţă de erorile altora (doar în mine văd mereu ultima speranţă).
Pentru că fiecare eşec al meu este o dovadă că mai e loc şi pentru alţii (asta da generozitate masculină).
Pentru că de fiecare dată mă pufneşte râsul când mă gândesc la ceea ce nu am cutezat să fiu, dar voi încerca să experimentez (vorba lui Caragiale: „Credeai că am murit, neică?”).
Pentru că mă înconjor de oameni dornici să reuşim împreună şi nu folosindu-ne unii de ceilalţi (mai ales la hore).
Pentru că indiferent de greutăţile cu care mă confrunt, ştiu că acestea vor fi doar amintiri numai bune de povestit altora (precum realizările Guvernului Ponta).
Pentru că înainte să trag concluzii mă gândesc cât la sută dintr-o informaţie reprezintă adevăr şi cât la sută exagerare (asta ca să pot da vina pe alţii).
Pentru că am învăţat să mă accept aşa cum sunt (ar fi culmea să fie cineva mai bun ca mine).
Pentru că ştiu sa spun DA (la starea civilă sau şefilor?).
Pentru că știu să spun NU (şefilor sau la starea civilă?).
Pentru că eu am scris aceste rânduri şi voi le citiţi.

Pulsul oraşului

Era cald, foarte cald. Noroc că ceasurile erau trecute de 9 seara, altfel aş fi simţit cum mă topesc pe asfalt. Deşi tocmai ieşisem de la bazin şi teoretic organismul putea face faţă mai uşor caniculei, aproape instantaneu am rămas fără de vlagă. Dar eu mă ambiţionam să-mi folosesc picioarele indiferent de vreme. Atunci credeam, aşa cum cred şi acum, că mersul pe jos, dacă nu îţi sporeşte sănătatea, măcar te face să simţi pulsul oraşului.

Urc pe Calea Victoriei, trec de Casino, când văd venind spre mine o femeie cam la vreo 25 de ani. Îmi aduc aminte ca era înaltă, silfidă – chiar prea silfidă -, într-o rochiţă vaporoasă,  cu ochii plânşi. N-am timp să mă dezmeticesc, adică să pun canicula pe locul doi în topul preocupărilor mele, că femeia îmi spune următoarele: Acum câteva minute i-a fost spartă maşina, de unde i-au fost furate actele, banii şi telefonul. Colac peste pupăză rezervorul maşinii este gol. În aceste condiţii ea nu se mai poate întoarce la Piteşti, de acolo de unde este. Mă roagă să o ajut cu nişte bani, bani cu care să-şi cumpere o cartelă telefonică pentru a lua legătura cu cei de acasă.

Cred că aveam o expresie de cretin, altfel nu înţeleg de ce fata nu a aşteptat ca eu să reacţionez, adică să o ajut sau să o refuz. În clipele acelea mintea îmi spunea să o refuz. Prea părea cusută cu aţă albă povestea. Pleacă fata, plec şi eu. Ea în căutarea unui creştin cu inima caldă, eu spre casă. Din acel moment nu am mai simţit căldura. Deja aceasta era istorie. Nu mai conta vipia. Oricum mă simţeam ca un pui bine făcut la rotisor. Eram fleaşcă. În mintea mea era doar femeia cu vocea tremurândă de durere. Oare de ce nu am spus nimic? Nu puteam să o ajut măcar cu o vorbă bună? Şi dacă i-aş fi dat bani de o cartelă aş fi sărăcit? Cum pot fi atât de rău?!

Măcinat de remuşcări, în timp ce coboram treptele de la staţia de metrou Victoriei, hotărăsc să mă intorc şi s-o ajut. Alerg, ceea ce, acum rememorând, pare un gest de om dement. Ajung in dreptul Casionului şi o caut cu privirea şi apoi şi perpedes. Nimic! Nici ţipenie de femeie. Ce să mai zic şi de alţi trecători. Era pustiu! Convins că, evitând să fac un bine, am comis un mare rău, mă îndrept din nou spre casă. Ce dobitoc sunt, imi zic! Chiar sunt un om rău, foarte rău.

Trec cam două săptămâni şi aproape că uitasem de episodul cu piteşteanca. Valul extrem de căldură se mai potolise, aşa că mersul pe jos nu mai era o corvoadă ci redevenise o plăcere. Eu, ca un metronom, la 9 seara, trecute de fix, veneam de la înot. Mă opresc pentru un moment in parcul Nichita Stănescu să trimit un email important.  Printre copaci văd o siluetă de femeie. Înaltă, subţire, poate chiar prea subţire, într-o rochiţă de vară. Să fie piteşteanca? Nu cred, îmi zic. După episodul nefericit mă îndoiesc că va mai călca o lungă perioadă de timp prin Capitală. Dar era chiar ea. Nu-mi venea să cred. Las email-ul şi mă apropii de ea. Vreau să-i spun că îmi pare rău că am fost un mitocan şi că mă bucur că cineva a ajutat-o. Nici nu apuc să deschid gura că ea îmi spune că acum câteva minute cineva i-a spart maşina, că i-au fost furate actele, banii şi telefonul. Nu mai are nici benzină în rezervor. Cum se mai poate întoarce ea acasă, la Pitesti, dacă nu o ajută cineva? Măcar bani de o cartelă telefonică dacă îi pot da să poată lua legătura cu cei de acasă.

Am rămas iar ţintuit şi fără de glas. Femeia se mai uită o dată la mine şi pleacă. Nu m-a recunoscut. Rămas singur în urma ei, cu o privire de damblagit notoriu, trag următoarea concluzie: La cât sport fac n-ar fi mai bine să simt pulsul oraşului din maşină?