Cu dragoste despre ipocrizie

De multe ori mi-a fost dat să mă dau cap în cap cu oameni care se îndrăgostesc de ceea ce nu sunt. Pare ciudat dar mimarea firescului devine o normă universală. Nu știu cât vine din faptul că peste tot se promovează o imagine stereotipă a fericirii și cât vine din faptul ca nu știm să ne folosim de calitățile noastre unice. Și din acest motiv vrem să-i convingem pe cei care ne înconjoară cât de mulțumiți suntem de noi înșine.

Scriban spunea că ipocrizia este o simulare a virtuții. Eu nu înțeleg de ce ar trebui să am o virtute. Adicătălea, de ce ar trebui sa fiu eu un fel de supraom la care să se uite ceilalți ca la o minune contemporană? Adicătălea, nu pot să mă simt bine în pielea mea dacă nu țin cont și de părerea altora? Nu pot să respir dacă ceilalți nu mă bagă în seamă? Nu pot să dorm noaptea dacă nu am lăsat în ochii celorlalți o imagine bună despre mine? În esență, dorința de a-i impresiona pe ceilalți duce la falsitate, la teama de a nu dezamăgi așteptările. Care așteptări? Când începem o relație, o simplă legătură, atunci când bem o bere cu prietenii semnăm o cartă, în care ne angajăm să fim perfecți? Din câte îmi aduc aminte, eu nu am semnat nimic în fața nimănui. De aceea nu simt nevoia de a impresiona.

Sunt mereu surprins să descopăr în jurul meu oameni profund nefericiți, oameni care nu-și trăiesc viața pentru că nu-i interesează decât ce gândesc alții despre ei și în ce măsură pot manipula gândurile acestora. Cu disprețul cuvenit trebuie sa le spun că nu mă interesează acest lucru, că nu sunt într-o competiție decât cu mine însumi și că dorința lor de a impresiona nu-mi poate provoca decât cel mult o grimasă. E ca și cum eu aș vrea să controlez mișcările maselor de aer. Cât de disperat trebuie să fii să te gândești mereu la ce gândesc alții despre tine și în ce măsură ai putea să-i manipulezi?

Stau și mă gândesc dacă acești oameni nu-și dau seama cât de obositori sunt, cât de milă îmi este de ei când îi văd cum îmi cerșesc atenția, cum vor să îi privesc cu admirație, când în mod obișnuit nu-i privesc în niciun mod, pentru că existența lor nu mă interesează. Se pare că tocmai asta le stârnește ambiția. Ei vor să fie băgați în seamă cu orice preț. Cu cât lumea lor interioară e mai pustie, cu atât ei vor să-și populeze lumea exterioară și pentru asta caută exemplare cât mai exotice, ca să arate cât de cosmopoliți sunt ei, deși în realitate lumea lor e la fel de diversă ca a unui gibon de pe un vârf de munte.

Poate vei avea succes o dată, de două ori, dar nu poți să te aștepți să-i minți mereu pe cei care te înconjoară. Dacă tot vrei să impresionezi, eu nu înțeleg de ce nu apelezi la calitățile tale, la acele trăsături pe care doar tu le ai. Poate aici e problema, că toți ipocriții nu conștientizează ca au și ei niște calități unice, pe care dacă le-ar folosi, acestea i-ar putea propulsa sus în ochii tuturor. Dar se vede că e mai ușor sa fii fals, mincinos, profitor, laș, trădător decât să fii măcar pentru o secundă tu însuți. Se pare că e mai ușor să fii mereu la modă decât să fii mereu același. E mai ușor să te înconjori de o mie de oameni cu care nu ai nimic în comun decât dorința de a-i impresiona, în loc să ai 2 prieteni corecți și loiali.

Pentru toate astea stau și mă întreb de ce atâta trudă să-i convingi pe alții că ești ceea ce nu ești, deși știi că acest lucru nu-ți va aduce în schimb, nici măcar o clipă de fericire, ci doar îngrijorarea că nu ai făcut totul pentru a-i impresiona pe cei care nu dau o ceapă degerată pe tine. Pentru toți aceștia nu am să le ofer decât o dragoste ipocrită.

9 gânduri despre “Cu dragoste despre ipocrizie

  1. Da’ să încerci să-i convingi pe alții că NU ești ceea ce cred ei că ești, merită?
    Ar fi ideal să putem fi autosuficienți. Uite că mie nu îmi iese întotdeauna să nu-mi pese.
    🙂

  2. NU poti spune ca parerea celorlalti nu te afecteaza in mod direct si nemijlocit. Este ca si cum ai fugi de-o ipocrizie, lasindu-te prada altui tip de ipocrizie… Fiecare din noi este influentat mai mult decit isi poate imagina de parerea pe care o au ceilalti, despre noi, asta influentindu-ne in bine, sau in rau, in functie de atitudinea pe care alegem s-o avem fata de parerea lor despre noi. E ca si cum am am calca in picioare cu trufia lui Diogene, trufia lui Platon.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s