A șaptea artă la români

Ce spuneți despre filmul românesc? Sper să nu râdeți. După căderea comunismului industria cinematografică a mai funcționat câțiva ani după care, din lipsă cronică de finanțare, și-a dat obștescul sfârșit. Au urmat câțiva ani aproape fără niciun film. Tot ce s-a clădit în zeci de ani,  o tradiție în crearea filmelor, a fost distrusă peste noapte. Specialiștii: regizori, scenariști, operatori, sunetiști, luminiști, etc s-au răspândit în cele 4 colțuri ale lumii pentru un trai mai bun. Se părea că anii de strălucire au apus definitiv.

Dar iată că în ultimii ani a apărut o generație de spectatori de filme care doresc chiar ei să le facă. Până aici totul e foarte frumos. Întrebarea e dacă ei chiar pot asta. Eu mă îndoiesc. Știu că vor fi destui care să mă contrazică, dar am suficiente argumente care să-mi susțină afirmațiile. Cum putem vorbi de o cinematografie românească atâta timp cât în România nu mai există industrie de film, așa cum exista înainte de 1989? De ce e necesară o industrie de film? Pentru că doar făcând foarte multe filme un regizor, un scenarist, un operator, un sunetist sau un luminist se perfecționează. Doar repetând de sute, poate de mii de ori, același lucru el ajunge la un grad ridicat de profesionalism. În schimb ce avem noi acum? Doar o castă foarte redusă numeric de pasionați de film, castă care seamănă cu membrii partidului comunist din perioada interbelică. Sunt foarte puțini și doar ei înșiși știu de propria existență.  Recunosc, din mâinile lor poate ieși și o capodoperă, dar asta ar fi doar o excepție. Nu putem construi o cinematografie doar cu excepții.

Filmele pe care le realizează păcătuiesc prin calitatea tehnică, prin imaginile dezolant de statice, prin lipsa aproape totală a coloanei sonore, prin jocul monoton al actorilor, deoarece aceștia nu beneficiază de scenariști cu experiență și pentru că regizorii nici ei nu știu prea multe din tainele celei de a șaptea arte. Ce film e ăla în care, vreme de 20 de minute, vedem un cadru fix, cu un actor care merge pe o stradă și se oprește din când în când să discute când cu unul, când cu altul? Ce e cu tortura asta? E filmat cumva cu o cameră de supraveghere dintr-o parcare? Apoi luăm caseta de pe aceasta cameră și declarăm cu tupeu ca am făcut film artistic? Iisuse Christoase!

La toate acestea mai trebuie adăugate subiectele tratate. Aproape toate subiectele sunt de la foarte triste până la extrem de sumbre. Personajele principale sunt oameni aflați la marginea societății, adevărați paria, puşi în situații imposibile. Prin această alegere regizorii trădează din prima dorința să fie pe plac festivalurilor elitiste internaționale, unde se premiază filme care trebuie să-i șocheze pe occidentali prin subiectele sordide alese, cu precădere din lumea a 3 – a, lume din care facem și noi parte. Din dorința de a se distanța de Premii gen Oscar sau Golden Globe, Festivalurile elitiste, gen Cannes, Berlinala, au căzut în extrema cealaltă. Acolo nu mai sunt premiate filme, ci experimente  venite de oriunde. Filme care mor imediat ce festivalul elitist și-a tras cortina.

Dar să revenim la oile noastre. Acești regizori spun că fac filme de artă, pe care noi inculții nu le putem înțelege. Dar de când arta e folosită ca mijloc de a parveni în lumea artei? Cum altfel pot să socotesc obsesia pentru acest tip de subiecte, dacă nu tocmai din dorința de a livra o marfă vandabilă pe singura piață în care pot avea ei acces, festivalurile elitiste? Și în esență, cu ce sunt mai onorabili acești regizori în comparaţie cu maneliștii obișnuiți? Și unii și ceilalți o fac pentru bani.

De ce disperarea asta numai după subiecte sumbre? Dacă vreau crime, violuri, accidente, cutremure, incendii mă uit la știri. Acolo mi se oferă toate ingredientele pentru o sinucidere de calitate. De ce nu se fac comedii? De ce nu vedem povești de viață ale unor oameni care nu au probleme financiare? Chiar așa! Pe când o poveste de dragoste între doi oameni nesimțit de bogați? Ei nu sunt oameni? De când discriminarea asta financiară?  Nu se pot face capodopere tratând și asemenea subiecte? Se pare ca nu. Nu ar mai fi nominalizate la festivalurile snoabe.

Veți spune că se fac și comedii. Nu vă pot contrazice. Se fac. Dar nici ele nu sunt mai breze. Aceleași probleme legate de calitatea tehnică și de jocul actorilor. Ar trebui să râzi, dar nu poți. La fiecare cadru se observă amatorismul celor care vor să ne aducă măcar un zâmbet timid pe față.

În esență, până în momentul în care nu ne vom putea bizui pe PROFESIONIȘTI ai celei de-a șaptea Arte, nu putem vorbi de o cinematografie românească. În cel mai bun caz putem vorbi de un club de amatori iubitori de filme, care își proclamă creațiile filme artistice, deși, în cel mai bun caz, ar trebui să și le catalogheze ca experimente ale unor copii răzgâiați de părinții lor milionari.

În același timp, trebuie să fim conștienți că o industrie nu se poate crea decât în minim 20 de ani și va fi formată, ironia sorții, în parte, din cei care lucrează la actualele filme „de artă”. Câte din aceste filme sunt memorabile? De câte dintre ele se va vorbi și peste 20 de ani? Pun pariu că până și regizorii acestor filme le vor uita, pentru că nu va fi nimeni care să le reamintească de ele.

Până atunci nu ne rămâne decât să ne delectăm cu filmele făcute în comunism și cu orice altă creație venită dintr-un țară cu o cinematografie în spate.

Anunțuri

3 gânduri despre “A șaptea artă la români

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s